Home >> România ca spectacol >> Parlamentul… cutumă, mumă şi ciumă

Parlamentul… cutumă, mumă şi ciumă

Parlamentul în sine este (sau ar trebui să fie) unul din stâlpii de bază ai democraţiei. Peste tot în lumea parlamen­ta­ristă civilizată este aşa. La noi, pe meleagurile Mioriţei cu trei ciobănaşi şi-un câine (de pază, al… turmei!), parlamentarismul a pornit de la sfaturile domneşti şi a ajuns la divanurile ad-hoc, după refor­mele unioniste. A trecut prin aceste reforme, şi-a mani­festat voinţa legitimă în vreme de pace şi de război (1877-1878, 1917-1918, 1939-1944), Unire, In­de­pen­den­ţa, România Mare. Şi chiar a în­semnat ceva în consolidarea Statului Român.
După „livrarea” pe tancuri a democraţiei… populare… sovie­tice, Marea Adunare Na­ţio­na­lă, de la primul ei pre­­­şe­­din­te, scriitorul mason Mihail Sado­veanu şi până la ultimul pre­şedinte comunist Nicolae Gio­san a devenit un fel de for legislativ-deliberativ-aproba­ţio­nist al liniei neabătute a parti­du­lui comunist până la a­­­tin­­gerea gloriei definitive… în 1989. Doar congresele din ur­mă ale partidului conducător mai întreceau în aplauze furtunoase zelul palmelor depu­taţilor „aleşi” dintre cei mai fideli ai regimului care s-a di­zol­vat în iureşul Revoluţiei (!).
Avem un nou parlament, aşa-zis democratic, după chestia de acum 25 de ani… Un parlament bi… să nu vă gân­diţi la ceva porcos, că nu e bio… Ci mai degrabă con­ţine… multe of-uri şi E-uri. Un bicameral, compus din par­la­­men­tari adevăraţi, dar şi… mulţi par… lamentabili, „lis­taci” sau „unicate” uninominale (sunt cazuri şi bi-no­minale, adică doi per co­legiu) ca masă de manevră şi maşină de vot. În fine, toţi cei trei Escu, după ce a fost îm­puşcat al patrulea (adică, pri­mul!), au dat lupte grele, a­­proape corp la corp, să-şi impună în fruntea parlamentului, justiţiei şi curţilor de tot felul, oamenii lor fideli şi care să nu cârâie aiurea… La fel şi la guvern, ba şi mai dihai…
Dacă Ceauşescu murea cu Marea Adunare Naţională pe buze, Iliescu şi-a pus neverte­bratele sale în fruntea legis­la­tivului. Cu Dan Marţian nu puteai să te sfădeşti nicicum. Şi nici cu Oliviu Gherman, care mai mult se scobea în nas, decât se sfădea cu Şefu’. Nici Văcăroiu, mai întâi la gu­vern, apoi sau Senat, nu ridica vreo problemă pentru Nea Ion. Mai dădea Bârlă­dea­nu câte-o cârjă în Petre Roman şi cam atât. Pe urmă, ce pro­ble­me geologice şi geo­stra­te­gice putea să-i pună lui Emil Escu, un moşulică obosit ca Diaconescu? Chiar şi un Roman la Senat n-ar fi fost o problemă, dacă nu i-ar fi dat contre de la spate premierului Ciorbea, Băse cel împingăreţ băgăreţ încă de pe atunci.
Trânta pre­şedinţilor cu premierii a înregistrat două-trei epi­soa­de, mai relevante, cu Radu Vasile, scos pe tuşă cu şuturi de miner şi ceva pro şi contre nedesluşite nici până astăzi, între Năstase şi Iliescu. Nu s-a auzit vreodată vreun mâc sau mac din partea lui Boc sau Răzvan Ungureanu, în faţa clon­ţului şpanchist bă­sist! Fu şi Blaga la Senat… un pic… Fu şi nimic până la că­de­rea Băselului. Toţi obe­dienţii, unul şi unul, cică ar fi condus fără „cotrocenită” ca­merele ţării… ambele supradi­men­sionate, după me­ga- mă­­­su­ra Casei Poporului. Doar Valer Dorneanu a avut abilitatea să nu se facă de cacao în chestia cu trestia şi „dreapta” ierarhie în statul de drep­ţi, până la proba contrarie…
Justiţia, până mai ieri nu era decât un reflex comunistoid şi mâna dreaptă, neîntre­rup­tă, a fostei Securităţi. Cu cei mai mulţi acoperiţi din sistemul perpetuat comunist. Astăzi, făcătoarea şi desfă­că­toarea dreptăţii s-a  trezit, dez­legată la ochi, la mâini, la cap şi chiar la picioare. Buimacă de somn, trage, speriată, în toate păr­ţile, după toţi hoţii şi corupţii cei mari… Şi împuşcă, nene, cu ochii închişi, tot ce mişcă şi a căzut pradă inter­ceptărilor SRI-STS-DNA şi denunţurilor care mai îndulcesc soarta inter­­cepta­ţilor, puşcăriaşi şi puşcăriabili, ajunşi din treaptă-n treaptă, cătuşe TV, Rahova, preventiv, domiciliu, control judiciar…
Cu Zgonea cel zglobiu la cameră şi sobrul Tăriceanu la Senat, majoritatea şi opoziţia îşi dau astăzi contre şi se su­pun, mai de voie, mai de ne­voie presiunilor politice şi din justiţie, privind chestia naşpa cu ridicarea imunităţii parlamentare. La unii da, la unii ba, după nevoi, porunci şi o­portunităţi. Parlamentul ţo­păie şchiop, din „cutumă” în „cutumă”… Pentru unii mu­mă, pentru alţii ciumă…
Mumă recentă, de pildă, pentru Şova, cu mămica-avo­cat, care îl apără… Şi ciumă pentru Vâlcov (cu toată reforma fiscală, lingourile, ta­blou­rile şi numerar din seifurile de primar), ambii PSD. Să nu le pe-se-de… ei?
Mumă mai veche pentru rugăciunile lui Vosganian (de altfel adevăra­te şi unse cu mir… să mă… mir, să nu mă mir?…). Şi ciumă pentru prea­cumintea Abramburica Andronescu şi celebrul Miki Şpagă… Unul cu… chestia neridicată şi rămasă imună, ceilalţi doi, cu ea doborâtă de stihiile cu gust de ministru, care bântuie astăzi întreaga clasă politică. Şi la camera inferioară, unu fu regimul imunitar pentru Hrebe, Adam sau Udrea (era să zic Eva!) şi altul pentru guralivul nostru Diniţă care s-a scos pe din dos, baci Borbely şi chiar Mar­ko Attila, re­fu­giat în azilul veci­nu­lui pu­tinist Viktor Orban… de frica DNA.
Până mai ieri tribuni, as­tă­zi imuni, mâine neimuni, poi­mâine ca la casa de ne­buni… Dacă s-au făcut atâtea minuni, e normal să-i aduni şi chiar să vrei să te răzbuni… Iertată să-mi fie cascada de ri­me involuntare. Ce mai ur­mea­ză oare, în ţara unde iar­na nu-i ca vara şi toată politichia mare se scutură ca o floare…

About Ion Mânzală

ION MÂNZALĂ este jurnalist, realizator TV, scriitor şi editor de carte. Luptător vechi pe „frontul anticorupţie”, autorul locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Braşov.